Îți place?

Călătoria spre adevăr

0 Părerei

10 noiembrie 2012



Minciuna a făcut deja înconjurul lumii până ca adevărul să apuce să îşi pună pantalonii pe el.

Mă pierd printre filele unei cărţi nescrise încă. Iar nu-mi dau pace gânduri negre. Iar mă încearcă simţurile stranii. O lume nesfârşită mă cuprinde. Mă înalţ şi mă cobor. Ş-n zborul meu spre necuprins, spre necunoscut, abia ating pământul...
Dar nu-mi dau seama unde sunt. Parcă plutesc, parcă mă târâi prin tot noroiul gândurilor. Mă tot caut azi, dar mâine fug de mine şi de tot ce simt. De fiecare clipă ce-o trăiesc, căci în ea găsesc o altă străină, un alt vis, o altă simţire, o altă lume.
Dar unde aş putea să mă cobor ca să odihnesc nebuna-mi răsuflare ? Ce să păstrez din toate aceste gânduri ? Ce focuri să aprind ? Ce visuri trecătoate să ucid ? Pe ce meleag să-mi întind iubirea şi ce speranţe noi să-mi făuresc ? Cum să alung neliniştea din mine ? Ce să culeg din miile de flori ce prin mirosul lor mă amăgesc ?
Unde-i răspunsul acestor întrebări ? Şi Idealul...ce departe este ! 
Spre cine mă îndrept, pe cine caut?
Pe mine. Şi, Doamne, de când m-aştept.. !
Încă mă caut. Încă mai caut speranţa, lumina, pe mine. Încă mă mint. Şi-apoi mă mint că n-o să mă mai mint... Încă visez. 
Aş putea deschide ochii sau sufletul, dar mi-e teamă că nu te voi găsi. Şi-atunci stau, iar tăcerea m-ascultă. Mă minte şi ea câte o dată. Sau poate tu minţi ? Încă nu ştiu.
Un ochi îmi plânge, celălalt îmi râde. Sau poate şi ei mint... şi-atunci, unde-i adevărul, dacă nici în noi nu-l mai găsim?
Îţi caut în suflet o oglindă, dar sufletul tău e sec precum pustiul. Un suflet sec în care şi-au făcut locaş pustnicul şi deşertul. Sau poate oglinda inimii era spartă ? Treptat, au devenit dependenţi unul de celălalt: pustnicul de deşert, deşertul de pustnic şi amândoi de singurătate. Pustnicul nu mai caută oglinda spartă, poate inexistentă... Nici nu o mai doreşte, s-a găsit pe sine în sufletul deşertului.

Eu încă nu m-am găsit. Ar fi mai bine să adorm şi să visez că m-am aflat. Dar nu pot, îmi e teamă: Dacă şi visele mint...?

Sursă foto

Ultimul mohican

1 Părerei

16 octombrie 2012



M-am apucat de recitit Ultimul mohican de James Fenimore Cooper, fiindcă am revăzut de curând ecranizarea cărţii şi îmi venea să-mi trag o palmă şi să recitesc romanul - lucru pe care l-am pus în practică, dar fără partea cu palma. În mare, totul părea ok, mă refer la firul acţiunii. Dar lipsa pslmodicului David Gamut, moartea generalului Munro, sinuciderea lui Alice sau "relaţia" dintre Carabină Lungă şi Cora m-au făcut să mă întreb dacă nu am citit prea în viteză şi am omic câteva lucruri. Ceea ce e foarte posibil fiindcă am citit romanul pentru prima oară prin clasa a 6-a şi e posibil să nu îi fi acordat suficient interes pe atunci pentru că nu obişnuiam să citesc cărţi ce-mi sunt puse în mână, voiam să citesc după bunul plac şi să aleg ce îmi convine. Totuşi, încă de atunci cartea mi s-a părut fascinantă şi incredibil de uşro de citit. Ţin minte că îmi ocupa mult timp, dar nu mă plictisea deloc.
Deci, sper ca de data aceasta să nu omit niciun detaliu şi cu siguranţă va fi o lectură plăcută până la capăt.

Sursă foto
Coloana sonoră a filmului



Între patru ochi cu meşterul Manole

0 Părerei

18 iulie 2012


Se lasă o tăcere-apăsătoare,
Pătrunsă doar de-un singur slab suspin
Zăresc o faţă aspră, truditoare,
O faţă tristă de zidar blajin.
Îşi pleacă capul, trupul îi tresare
Şi-n ochii strânşi apare cerul viu.
Îl las de unul în îngândurare
Şi-i simt alunecarea în pustiu...
"Nu fug drumeţe şi nici nu mi-i teamă
De goliciunea sufletului meu,
Doar dragostea ce iar şi iar mă cheamă, 
Îmi aminteşte de păcatul greu...
Doreşti să ştii sub ce ispită oare,
Iubirea grea în piatră-am ferecat ?
De ce, zvâcnind din lacrimi şi sudoare
Faimoase ziduri am tot înălţat ?
Atunci când ridicam acele ziduri
Mă-ndepărtam cu-ncetul de pământ,
Un moft de meşter se-ncâlcea în gânduri
Avea aripi şi glas de înger sfânt..."

Nu ştii ce este un nebun ?

3 Părerei

3 iulie 2012




" - Nu ştii ce este un nebun ? întreabă Zedka
   - Nu ştiu ce este un nebun - şopti Veronika -. Eu însă nu sunt. Sunt o sinucigaşă ratată.
   - Nebun este cine trăieşte în propria-i lume. Ca schizofrenicii, psihopaţii, maniacii. Sau persoanele care sunt diferite de celelalte. Am să-ţi spun o poveste: 

Prima zi de liceu

0 Părerei

17 iunie 2012





Totul trebuia să fie perfect şi memorabil. Dar am început ziua minunat: uniforma era mult prea mare pentru mine, abia mă trezisem şi eram în întârziere, nu mâncasem încă şi, ca lista să fie completă, aveam şi un coş enorm în mijlocul frunţii. Şi nu era unul din acelea de care scapi cu una-cu două. Nuu.. Ăsta era mare şi strălucitor şi parcă striga "Ia uită-te la miiine!". Părul meu era o epavă. Am încercat să îl îndrept cu placa dar cârlionţii au reapărut cât de curând posibil. Îmi doream să fi avut părul lung, blond şi drept ca al Monicăi. Dar nuu, eu aveam o claie ondulată şi neascultătoare. În fine, l-am prins într-o coadă. Maare greşeală, nu făcea decât să-mi accentueze faţa de câştigătoarea premiului "Miss coşul de aur". Că tot veni vorba de prietenele mele...o să-mi fie aşaa dor de ele. Ele pot merge la o şcoală de stat, obişnuită. Eu trebuie să urmez un liceu particular, de fiţe, fiindcă aşa vor părinţii mei. De fapt, nu e vina lor. O mătuşă foarte bogată a murit cu ceva timp în urmă şi a vrut ca toată averea să fie investită în educaţia mea. Trebuia Dumnezeu să mă pricopsească cu o mătuşă bogată care să mă îndrăgească atât. Dacă nu era ea acum puteam merge la liceu cu prietenele mele, nu cu toţi fiţoşii şi fiţoasele. Trebuia să-şi fi luat banii cu ea!
     Mă uit pe geam. Jenny şi Alesia merg la şcoală. Ce fericite par, zâmbetul acela. Oof, ce n-aş fi dat să ştiu despre ce vorbeau, astfel aş fi râs şi eu. Mă rog, eu râd din orice.
    Se aud paşi urcând spre camera mea. Clar, asta-i mama. Vine să-mi spună cât de bine stă uniforma pe mine. Jur că dacă eram singură i-aş fi dat foc şi m-aş fi îmbrăcat în stretchi, skateri şi tricou. Dar nuu, eu merg la o şcoală care se respectă, cu elevi decenţi.
     Voiam să-mi iau papucii când îmi veni o idee genială.
      Intră mama pe uşa, se întoarce, se învârte, se uită sub pat, după care pe faţă îi răsare un zâmbet diabolic şi se îndreapta spre dulap. Deschide uşa şi întreabă:
  - Ce cauţi acolo?
      Eu, abia ţinându-mi nervii în frâu, ridic capul şi cu un zâmbet inocent pe faţă îi zic:
  - Narnia..?!
  - Orice ar fi aia, daca era pe listă, e la locul ei. M-am ocupat de tot, acum ieşi de acolo şi încalţă-te!
     Mă ridic îmbufnată şi dau cu capul de marginea dulapului.
  - Ah! Ori am crescut eu, ori toate în jurul meu devin mai mici. Fir-ar!
      Mă încalţ, îmi iau geanta şi mă îndrept cu paşi mărunţi spre infern. În minte nu-şi mai găseşte răspuns întrebarea: "Când o să se oprească mama din a mai zâmbi aşa?!" .

De ce eşti nervos ?

0 Părerei

16 iunie 2012




Sună a banc, dar nu e :

- Văd că eşti irascibil.
- Nu sunt irascibil.
- Hai că vorbesc cu altcineva, că văd că eşti irascibil.
- Nu sunt irascibil!
- De ce eşti nervos?
- Pentru că îmi tot spui de 10 minute că sunt irascibil.


Mădălin at its finest.

Cioburi

2 Părerei

14 aprilie 2012





      Am închis într-un clopot de sticlă timpul trecut şi-am aruncat cheia celor şapte lacăte în mare. Puteam doar să privesc...Într-o zi, plictisită de prezent, speriată de viitor, am vrut înapoi doar trecutul. Am implorat sirenele să-mi redea cheia, dar ele nu m-au ascultat. Atunci am spart cu o piatră clopotul şi dintr-o dată ceea ce-a fost a devenit ceea ce este. N-am mai ştiut unde şi când e acel punct din viitor care devine prezent, şi nici cel următor lui. De-atunci alerg din calea trecutului şi mă rog prezentului să mă salveze, refugiindu-mă în viitor.


http://www.youtube.com/watch?v=Rxncx2mJqVo&feature=relmfu

Martorul

1 Părerei

4 martie 2012



    Mergeam, mergeam, şi deodată în faţa mea s-a ivit o linie. Am încercat s-o ocolesc, dar nu avea capăt. Am rugat-o să se dea la o parte, dar nu m-a ascultat. Am lovit-o, dar a rămas neînduplecată. Atunci, ca un copil ce sare coarda, am păşit firesc, prea firesc peste ea. 
     Acum depun mărturie pentru persoana mea: Sunt oaspetele ce-a ajuns la castel în ultimul ceas, şi care, oriunde şi mereu, am fost ultimul.  Nimeni în urma mea, cu excepţia umbrei mele, care îmi ţine umbrela atunci când plouă, sau îmi dă lustrul pantofilor, sau îmi ţine treniciul să mă pot îmbrăca. Aşa că nu îmi pot explica cine şi de ce m-a ucis. 
     Se aud ţipete încremenite pe tăbliţe prăfuite rămase-n ecou, undeva departe izbindu-se de crucile cimitirelor - numai morţii ştiu a le asculta-.  Se aud ca nişte scârţâieli de uşă dintr-un capăt straniu al unui coridor.  Se aud şoapte târzii..cineva încearcă să mă strige.
     "N-ai observat că tu te-ai trezit în dimineaţa asta fără inimă ? N-ai observat că sub umărul drept ţi-am atârnat un clopot de moarte şi înviere ? N-ai observat că din mâna dreaptă curge sânge negru iar din mâna stângă curge sânge alb ? N-ai observat că trupul tău e orgă în care se sinucid sentimentele ? Omule...trezeşte-te. Dă-ţi seama că ai murit demult."
     Mă doare trecutul sumbru uitat în urmă. Imaginea apusului acesta trezeşte amintiri demult aţipite în peştera sufletului meu. Durerea mă sfâşie, rupe din mine cu poftă meschină şi răzbunare. Am obosit. Şi totuşi...mă doare...


http://www.youtube.com/watch?v=aThYsdK0Yso